Ați auzit...?!

Ce este Cetatea Ompilic?

Zeii au murit, trăiască zeii!

  

Intro: Suntem eroi în fiecare zi. Eroi ai propriei noastre vieți. Doar că uneori ne camuflăm în roluri de personaje secundare. Pentru că ni se pare mai sigur sau pentru că ni se spune că nu suntem destul de... 
      Dar pentru alte ființe din jurul nostru suntem chiar mai mult decât niște eroi - suntem niște ZEI. 
      De pildă găinile care umblau curtea bunicii, ciugulind, gâsca albă care se ținea după mine cât a fost boboc și toate celelalte orătănii de pe lângă casă – oare ce or fi crezut ele despre stăpânii lor? Mă gândeam, când eram mică și puteam cuprinde, în aceeași privire, mulțimea de stele și animalele din ogradă, că sunt undeva la mijloc într-un lanț, care se continuă la infinit în sus, cât și în jos:
    EU – puiul de omul – stăpânitoarea absolută a șurii de paie și a chibriturilor ascunse de adulți pe corlată, suverană a grădinii cu roșii și a rândurilor de cartofi, din care culegeam gândaci de Colorado pentru a-i extermina ritualic, eu – o zeiță iubitoare față de animalele din curte, cu pene sau blană.
    Pe de altă parte GIGANȚII – stelele îndepărtate, Soarele, însăși Pământul sau poate niște alți uriași invizibili pentru simțurile noastre limitate – aceștia sunt zeii pe care noi îi servim, așa cum o celulă își servește fără să știe scopul, într-un corp de milioane de ori mai mare.
   Și dacă realizăm asta, am putea trăi și scrie cele mai minunate povești, îmbrățișând pe deplin puterea noastră ca Zei, ca eroi principali și ca atomi din care este țesut Universul. Acesta este cel de-al nouălea lucru musai.    
   Așa că am o poveste pentru voi, una despre Zei, Eroi și Atomi. 

Imposibilul Ompilic dintre Cer și Pământ

partea I

       S-a întâmplat în ținutul îndepărtat al Muntelui Ompilic – locul în care Timpul a început să se scurgă pentru prima oară. Prima secundă a vibrat, ca un gong din inima Pământului, anunțând sfârșitul Echilibrului Suprem și începutul Erei oamenilor.

Astăzi trecem precum furnicile pe lângă gigantul Ompilic – fără a-i cunoaște adevăratul nume, fără să știm ce lucru imposibil ascunde. Odinioară, înălțimile care-ți tăiau respirația, erau umblate doar de pelerinii cei mai curajoși! Dar să începem cu începutul: înainte de pelerini și taine îngropate, înainte de a lua ființă însăși oamenii, a existat doar Regatul Ompilic.

Jumătate dintre locuitorii acestui ținut trăiau pe vârful scăldat în ceruri senine, îngrijind copacii de nectar care-i hrăneau, creând vietăți sau modelând materia în lucruri ce aveau să umple Pământul. Cealaltă jumătate a locuitorilor din Ompilic, sălășluiau către poalele muntelui, în pădurile întunecate, printre mușchii și ferigile pământului, culegând ciuperci negre din praf de stele ca hrană, inventând și meșterind. Și unii, și alții, semănau cu oamenii la chip, dar nu puteau fi atinși ca oamenii – pentru că luau naștere din energie pură. Ompilicienii din vârful muntelui erau mereu strălucitori ca soarele la vedere, veseli și cu sufletul deschis; pe când ompilicienii din păduri erau întunecați, morocănoși și ambițioși. După ce-și consumau toată energia creatoare, ființele acestea se disipau în marele Univers, sărbătoriți de cei rămași să le continue munca.

— Ce-ai mai făcut azi, drăguțule, își întreba ompiliciana Sahlée iubitul, mângâind un porumbel alb, imaculat.

— Iată! răspundea ompilicianul Zarin mulțumit, arătânu-i o căprioară care țopăia pe crestele muntelui, bucurosă de noile picioare zvelte, fără cusur. Astăzi mi-a ieșit așa cum trebuie și am însuflețit-o. Mâine încep să lucrez la o pereche pentru ea, ca să se înmulțească în voie.

—Porumbița mea e tare harnică. Abia ce i-am creat un soț oacheș, înspicat, și s-au și apucat de făcut ouă!

Ompilicianul zâmbi luminos soaței sale și aceasta își lipi întregul corp din energie radioasă de al lui. Cei doi se topiră într-o vâlvătaie de energie și plăcere, care îi purtă val-vârtej în jurul lumii și înapoi. O grăunță mică de lumină crescu între ei,  ca un glob arzător, ce continua să se mărească și să capete forma unui bebeluș. Era o fetiță nemaipomenit de frumoasă, ce gângurea clipind uimită către noii săi părinți.

— Regina ne-a binecuvântat cu o fetiță! strigă entuziasmată Sahlée în timp ce Zarin ridica pruncul către Soare, pentru a-l vedea și a-l cunoaște.

— Mi se pare uimitor cum știm atâtea despre creație, dar atunci când zămislim propiii noștrii copii, nu putem controla nimic din ceea ce creăm, rosti Zarin gânditor.

Dragostea pe care o simțea acum însă nu avea nevoie de alte explicații. Era caldă, învăluitoare, deloc complicată și se cerea împlinită prin gesturi simple. Zarin îmbrățișă minunea gingașă,  care-și întindea mânuțele spre el.

În același moment cu venirea pe lume a unui copil în Regatul Luminat, lua naștere întotdeauna și un copil în Regatul Întunecat. Astfel, Echilibrul Suprem se păstra veșnic, perfect. Era însă datoria regelui sau a reginei fiecăreia dintre cele două regate să aleagă înțelept supușii ce urmau să lase în urmă copii, care să le poarte munca mai departe. Pasămite, nu toți ompilicienii aveau suficientă energie pură pentru a concepe și a-și continua munca nestingheriți.

Așadar, în vreme ce Sahlée și Zarin concepeau primul lor vlăstar, în adâncurile pădurii, Mahelo tocmai se întorsese cu un coș mare de ciuperci din praf de stele și o privea pe soața lui, Saphi, cum le împarte în patru porțioare egale. Celor două zgâtii mici ale lor iubeau să încerce toate ustensilele din atelierul tatălui, iar Mahelo și Saphi se bucurau de liniștea în doi înainte de masă.

Mahelo se apropie și luă mâna soției sale într-a lui. O iubea în felul său, calculat și sobru, aproape la fel de mult ca pe vocația sa în ingineria vietăților. Saphi îi zâmbi. Și deodată, o forță uriașă îi lipi unul de altul, ca doi magneți irezistibili unul pentru celălalt. Scântei de energie țâșniră de jur împrejur, o mică stea întunecată implodă între ei și un plânset rupse liniștea, vestind negreșit un nou membru al familiei.

— Dar femeie! Abia te-am atins! Murmură Mahelo, smulgându-și puținele fire negre care-i mai rămăseseră în cap, după venirea pe lume a celorlalalți doi plozi.

Se așeză nevenindu-i să-și  creadă ochilor.

— Este ceva nemaiauzit până acum ca regele să binecuvânteze o familie cu trei copii! Și când te gândești că vecinii noștrii nu au nici unul și au fost chiar în audiență regală pentru a implora…

Saphi însă nu-l asculta, absorbită  de legănatul mogâldeței plângăcioase. Îl acoperi cu sărutări și-l aduse pe brațe soțului său, trezindu-l din deznădejdea ce părea să fi pus stăpânire pe el.

 — Este un băiat, Mahelo! Acum avem două fetițe și un băiat care să ne calce pe urme!

Mahelo tresări și ochii îi lăcrimară de bucurie.

— Da da da desigur, se bâlbâi el. Ne vom face timp pentru a-i învăța pe toți trei despre evoluarea și ingineria adaptativă. Chiar am o idee despre care vreau să vorbesc cu tine, Saphi. Cred că ne va ajuta nemaipomenit să fim EFICIENȚI.

Saphi auzea pentru prima oară acest cuvânt – era probabil tot o nouă invenție a soțului ei. Lăsă însă pentru mai târziu întrebarea. Îi strânse în brațe pe amândoi, copil și soț, ciulind urechile la veselia fetițelor din atelier și simțind acum că familia sa era completă.

Viața de pe muntele Ompilic continua să curgă molcom, în organizarea ei simplă ca unui triunghi: Pornind de la fiecare locuitor, aflat în mijlocul familiei sale, urmat o treaptă mai sus de voința comunității, ce se făcea auzită în Adunările obștești și terminând, deasupra tuturor, cu regele și regina fiecărui Regat, ascultați cu venerație de către toți supușii. Ompilicienii se bucurau de roadele muncii lor și, câteodată, de schimbul cu ceilalți, acolo unde forțele și talentele proprii nu-i ajutau. Iar Echilibrul guverna Suprem.

Puțin după ce Zarin și Mahelo fuseseră fericiți cu copii, ei se înfățișară împreună cu întreaga lor familie la palatele regale, pentru a primi numele acestora.

Regina Albă se afla în jilțul său ca de zăpadă sclipitoare, încadrat de ompilicieni așezați ordonat pe două rânduri, în așteptarea unei audiențe. Regina se adresa cu răbdare fiecăruia. Îndată ce Zarin, Sahlée și fetița lor intrară în sala de ceremonii, regina le făcu semn să înainteze. Stânjeniți să-și sară rândul, cei doi înaintară cerându-și scuze din priviri în stânga și-n dreapta.

— Avem un nou supus! anunță regina, primind-o pe micuță în brațele sale.

Poate cea mai grea datorie a unei regine sau a unui rege al Ompilicului era să-și binecuvânteze supușii să aibă odrasle, în vreme ce ei nu puteau avea propriii copii sau un partener de viață care să le stea alături. Erau singuri. Iubiți de sute de supuși, dar singuri.

— Să se așeze petalele! porunci Regina albă.

Iar minunatul copac cu trunchi împletit, ce forma spătarul jilțului său, începu să tremure. O ploaie de petale rozalii se scutură și pluti peste apa clară a Lacului Baptelo. Ompilicienii adunați exclamau uimiți de spectacolul florilor care dansau. Iar părinții fetiței priveau cu sufletul la gură cum petalele își tot schimbă poziția, fără a se hotărî  în ce chip să se așeze.

Regina se încruntă . Deși spectaculoasă, numirea întârzia să ajungă la vreo concluzie. O privi pe fetiță și văzu cum copila chicotea încântată, nu urmărind, ci conducând vârtejul de petale cu privirea. O asemenea putere timpurie Regina Albă nu mai întâlnise în zecile de numiri, pe care le ceremoniase. O așeză pe genunchi și-i suflă în ureche un cântec adormitor, care o făcu pe micuță să caște și să închidă încetișor ochii, cu un oftat.

—Ce este? se auziră șușoteli de peste tot.

— Ce semn este?

— Este potentul semn Yin’i, rosti Regina Albă întrerupând rumoarea și redând copilul adormit mamei sale.

— Apropiați-vă, șopti ea părinților. Copila voastră are un har nemaipomenit. Educați-o cu mare grijă, căci am mari speranțe pentru ea.

Zarin și Sahlée se priviră emoționați până-n vârful urechilor și plecară înapoi spre casă, discutând tot drumul despre ce lecții vor trebui predate fiicei lor și depre maeștrii pe care-i vor convoca pentru draga lor Yin’i.    

În ce privește numirea micuțului și mereu nemulțumitului băiețel zămislit de Mahelo și Saphi, nu prea ar fi multe de povestit. Doar că și el a fost primit în fața celorlalți ompilicieni care-și așteptau rândul și adormit în timpul ceremoniei de numire de către Regele Negru, pentru că plângea neîntrerupt și cu sughițuri, făcând mare zarvă în sala tronului. Așa stând lucrurile, Regele Negru s-a grăbit să-l înapoieze părinților pe micuțul Yang’ur, fără alte povețe pentru ei, dar asigurându-i că acesta va fi ultimul copil născut în familia lor. Mahelo și Saphi au ieșit din sala tronului, roșii până în vârful urechilor. Iar cele două surori mai mari au început de îndată să-l necăjească pe frățiorul plângăcios.

Zgâtiile de fete au continuat să-l provoace și să-l necăjească pe Yang’ur în fel și chip. Când abia deprinsese cuvintele, ele i-au spus că micuțului că ”Yang” înseamnă de fapt ”Smiorcăială” în limba păsărească. Nu mult după aceea, mare le-a fost mirarea când mezinul familiei învățase toate limbile creaturilor, le vorbea fluent și-i asigura că numele său are o cu totul altă semnificație.

Când zgâtiile au încercat să-l păcălească spunându-i că peștii pot respira aer, Yang’ur a încercat pe ascuns întâia lui inginerie adaptativă asupra unui mormoloc. Acesta a evoluat în prima broască amfibie care a existat vreodată, iar micuțul a pus-o, triumfător, pe masa din camera de zi a familiei:

 — Aveți dreptate, surioare, se poate!

Nu mult după aceea, ele au obosit să tot încerce a-l necăji. Pur și simplu nu puteau câștiga cu el.

Yang’ur ar fi vrut nespus ca tatăl lui să petreacă mai mult timp lucrând cu el. Ca să se împartă corect între toți membrii familiei sale, Mahelo gândise un sistem de măsurare ce împărțea o zi lumină în cinci părți egale: una pentru fiecare membru al familiei lui. Însă cum nu-l lăsa inima să asculte pe Yang’ur milogindu-se de el neîncetat ca să-l mai învețe încă ceva, răgazul pe care Mahelo trebuia să-l dedice propriilor sale ocupații, ajungea de multe ori să-l petreacă tot meșterind alături de fiul său.

Așa se face că, într-o zi, pe când își aștepta nerăbdător tatăl în atelier, Yang’ur îl auzi prins într-o discuție înfierbântată cu un coleg inginer evoluționist. Nedorind să fie trimis la joacă, se ascunse după un paravan, cu gândul să fie martor la ceea ce spera că este o glorioasă dezbatere științifică.  

— Trebuie să fie altceva care ne scapă! Energia lui vitală este una medie, poate chiar puțin sub. Așa cum se întâmplă de obicei la copiii născuți a doua oară. Ca să nu mai spunem că el este un al treilea.

— Cu toate astea rezultatele lui Yang’ur sunt extraordinare! Nu ține de cantitatea energiei, ci de felul în care o mânuiește – face  legături mult mai rapid decât orice alt elev.

Iritarea tatălui său  se propaga în unde fine de energie roșie prin atelier.

— Încă mi se pare nemaipomenit că Regele nostru a sancționat un al treilea urmaș. Când știe prea bine ce scădere de energie vitală înseamnă asta pentru părinți și cât de puțin rămâne copilului însuși.

— O nu-ți face griji, replică Mahelo țanțoș, familia noastră este bine mersi. Iar Regele trebuie să fi avut un motiv cu adevărat formidabil dacă ne-a binecuvântat  copilul, în ciuda tuturor acestor opreliști.

Vecinul Ergo își mângâie barba ascuțită și păru că face un efort să-și înghită cuvintele.

— Hai, scuipă ce ai de spus, odată! Se rățoi Mahelo, pierzânduși răbdarea.

Ergo se aplecă spre el și zise, pe un ton mieros, sub care înota veninul geloziei. Căci or fi fost Ompilicienii nemaipomenit de puternici dar înțelepciunea lor nu era străină de orbirile sentimentelor inferioare, ce-i chinuie și pe oamenii din ziua de azi.

 — Să nu-ți fie cu supărare, Mahelo, dar Role, sfetnicul de încredere al Regelui, l-a auzit pe acesta exclamând după Adunarea obștească la care ai luat cuvântul cum că ar fi bine …

— Ei, ce ar fi bine?!

— Ca tu să-ți vezi mai mult de familie. Că ar fi bine să mai domolești galopul ăsta nebun de evoluare a creațiilor, că nu chiar toată munca Ompilicienilor luminoși trebuie îmbunătățită. Unele creații sunt foarte bune așa cum sunt.

Dacă ar mai fi putut să vadă altceva, decât negru în fața ochilor, Mahelo, ar fi observat zâmbetul de vulpoi mulțumit al lui Ergo.

        De atunci, râvna mezinului Yang’ur de a face mai mult decât se aștepta de la el, de a-i întrece pe ceilalți copii, de-a arăta tuturor că nimic nu e imposibil pentru el, l-a împins și mai abitir să-și desăvârșească uimitoarele talente. Dar cu ce cost? Nu se preocupa de nimic altceva decât de chemarea lui și cu toate astea, era mereu nemulțumit de el însuși. Astfel încât, la vârsta la care tinerii umblă brambura căutându-și soațe, el nu cunoștea încă alte femei decât pe mama și surorile lui. Și de acestea ar fi stat departe, dacă ar fi putut. Își dorea ca prima să-l scutească de lecțiile despre alchimia feromonilor – materie care nu-l interesa.  Și-și dorea ca celelalte două să nu-l mai tachineze, strigându-l ”Pustnicul”.

partea a II-a

   Lacul Baptelo se întindea ca o mare tipsie de argint, în care luna plutea asemeni unui uriaș biscuit rotund și luminos, înmuiat în lapte… asta dacă Ompilicienii ar fi știut ceva despre biscuții cu lapte. Ca într-un vis, două puncte începură să se miște unul către celălalt, abia vălurindu-i oglinda și se opriră înainte de a trece granița dintre cele două regate.

— Rege Keon!

— Regină Sharis!

Cei doi se cercetau din priviri, fără a se grăbi să înceapă. Regina Albă își ridică grațios trena, din care se scurgeau stropi argintii, și se înălță mai sus deasupra apei. Regele negru se încruntă și ridică o trombă de spumă, pentru a ajunge ochi în ochi cu regina.

— Este o procedură tare neobișnuită, începu Regina Sharis.

— Ca să nu spunem împotriva canoanelor…

— Pe care nu ai fi propus-o în lipsa a ceva suficient de grav, sunt sigură.

— Pe care nu ai fi acceptat-o dacă n-ai avea aceeași dilemă ca și mine, sunt sigur.

Tăcerea se prelungea, așa că Regele Întunecat hotărî că nu mai conta al cui orgoliu se dărâma primul. Datorită echilibrului perfect al lumii lor, era convins că Regina Albă suferă asemeni lui.

— Regină Sharis, ești singura cu care mă pot sfătui într-o problemă atât de delicată. Sarcina noastră poate fi împlinită doar în prezența darului clarviziunii. Toate alegerile pe care trebuie să le facem depind de puterea de a discerne cel mai favorabil curs dintre combinațiile posibile…

— Oh, rege Keon, ai de gând să-mi ții un discurs despre atribuțiile pe care le împlinesc încă din tinerețea mea?

— Desigur că nu, rosti abătut regele, cu o voce nesigură.

— Iartă-mă, te rog, spuse părând deodată nemaipomenit de obosită. Ai dreptate în presupunerea ta, continuă ea. Clarviziunea mi s-a încețoșat într-atât, încât… a trebuit să iau ultima decizie de concepție, bazându-mă pe fler și atât. Este mult înainte de vreme, rege Keon…

Ușurarea acestei destăinuiri părea că o dezbrăcă de o haină grea, purtată prea multă vreme. 

— Ceea ce înseamnă că până ne vom încorona urmașii, vom fi dat peste cap tot echilibrul clădit de înaintașii înaintașilor noștrii, rosti el cu o voce joasă.

Regele o privi drept în ochi iar regina Sharis își feri privirea în fața adevărului înfricoșător care-i unea.

— Un lucru ce nu  vreau să atârne pe umerii mei! murmură regina.             

Regele o privi sumbru, încuviințând. Între ei se lăsă o tăcere rece precum gerul. Apa de dedesubt începu să trosnească, înțepenind, în șiruri de stalagmite sticloase.

— Ar fi o cale… spuse el, atacând în final reduta pe care venise s-o cucerească.

Regina ridică din sprâncene.

 — Am meditat îndelung la dispariția clarviziunii. Pentru noi este o putere pierdută pe vecie. Și cum Ompilicul nu poate fi cârmuit fără ea…

Regina îl privi mai albă ca niciodată, bănuind grozăvia a ceea ce urma.

— Este de netăgăduit că noi doi nu mai putem conduce. Singura ieșire logică dintr-o catastrofă este să ne încoronăm urmașii cât mai curând.

— Cât mai curând…? Dar energia noastră vitală, Keon… suntem departe de Ritualul Final de Contopire.

— Se poate face, spuse el hotărât. În momentul numirii, putem investi întreaga noastră energie vitală în noul ales. Nimeni nu trebuie să știe nimic. Ompilicul își va continua existența netulburat, cu doi conducători mai puternici decât oricând.

— Ce propui tu, Keon, lăsă regina fiecare silabă să cadă, ca pe niște pietroaie care străpungeau gheața de sub ei, este o cale sigură spre pierzanie. Cum ai putea spera să obții echilibru dintr-un act împotriva firii? Fiecare dintre noi are o menire de dus până la capăt.

— Da, este un sacrificiu, rosti Keon cu voce joasă. Însă dăruim din puterea vitală creațiilor noastre, muncii de fiecare zi, copiilor pe care-i binecuvântăm. Poate că a dărui și a sacrifica este menirea noastră dintotdeauna.

Regina se încruntă și mantia sa, ca o ceață sclipitoare, flutură până deasupra lunii.

— Clarviziunea îți dezvăluie cel mai bun curs de urmat, decizie cu decizie. Sharis, dacă noi nu mai putem vedea ce va urma tocmai fiindcă noi doi nu vom mai exista în acel viitor?

— Rege Keon, nu voi lua o decizie pe care n-am cum s-o mai îndrept! Mai ales când nu cred în ea. Această întrevedere a luat sfârșit! Rămas bun, până îți regăsești înțelepciunea pe care ai pierdut-o.

Sharis se întoarse și pluti, către malul luminos al lacului Baptelo.

— Oh, mândră regină… Te înșeli! Nu este altă cale, spuse Keon încet, fără ca Sharis să-l mai audă. Dacă n-ai tăria să faci ce trebuie făcut, o voi face eu pentru tine…

Când soarele răsări a doua zi, primele raze se filtrară printre petalele pribege ale Copacilor Vieții, care străjuiau tronul celor doi regi ai Ompilicului. Regina Sharis, tresări la atingerea lor catifelată și nevenindu-i să creadă, alergă într-un suflet în încăperea de audiențe a palatului.

Copacul său își ridica brațele goale spre cer, implorându-și parcă înapoi minunata podoabă trandafirie.

”Dar cum?!” Sharis se așeză, tremurând, la picioarele tronului.

Căderea frunzelor anunța iminenta Ceremonie de Contopire și începerea festivităților de alegere a unui nou conducător.

”Dar cum? Nu poate fi… ”

Apoi gândul îi trecu prin minte, ca un fulger luminos și înspăimântător.

”Keon! Blestematul de Keon a făcut-o! El mi-a jupuit copacul, ca să mă convingă că are dreptate… Pot face florile să crească la loc! Oare pot?” Se întrebă ea, trecând de la uimire, la furie și la teamă atât de iute, încât simțea că tremurul acesta îi va împrăștia atomii în spațiu.

Astfel o găsi consilierul regal, Jaraa, când intră, grav, în sala tronului și-i oferi brațul său.

— Regina mea, trimișii regelui Keon m-au anunțat înainte de a răsări soarele. Crainicii regali sunt gata să ducă supușilor voștri vestea Marii Treceri, pe care o vom întâmpina curând. Așteptăm ordinul luminăției voastre.

— ”Curând…” repetă ea, privind împietrită la dansul florilor trandafirii.

Căuta, din obișnuință, ceva ce refuza cu încăpățânare să i se mai arate la orizont.

— Îmi pare rău regină Sharis, n-am înțeles.

Consilierul regal nu înțelegea, de fapt, mai nimic din ce se întâmplase în dimineața aceea. Nimic nu făcea sens. Protocolul, pe care-l știa pe de rost, era singurul care-l ghida acum. Nu logica, nu evidențele unei regine încă în putere. Nu înțelegea și spera ca Regina Albă să-l lumineze.

Însă Sharis, obosită să tot privească în zarea ce refuza să-i arate calea, își recompuse fața răvășită și-i dădu lui Jaraa răspunsul care-l adânci și mai mult în întuneric:

 — Poruncește crainicilor să anunțe ceremoniile, Jaraa. ”

Continuarea poveștii este integrată în cartea 
” Jocul de-a V-ați ascunselea ”  
ce urmează să apară anul acesta