Mă las de cafeaua cu frică și cresc un copil curajos

     

 

    Hai să bem niște cafea cu frică împreună: m-am trezit (teamă să nu întârzii); am dus copilul la școală/ grădi (teamă să nu pățească ceva rău cât timp nu-l pot ajuta); sunt la muncă (teamă că n-o să termin la timp proiectul la care lucrez sau că nemulțumesc pe X); adăugați voi restul…

     Mai demult am folosit rezolvări directe și drastice, care implică vânătăi – m-am apucat de arte marțiale și m-am bătut cu fricile mele. Mai dădeam eu, mai dădeau și ele – până când am crescut destul ca să duc bătăliile astea doar în mintea mea. La majoritatea temerilor am acum un leac simplu când mă mai trag de mânecă. Mă gândesc: ”Ei și ce se poate întâmpla în cel mai rău caz?” Iar răspunsurile mă fac să pufnesc în râs și să-mi văd în continuare liniștită de viață. 

     Doar cu o specie aparte de temeri, întrebarea are efect fix pe dos: ”Ei și ce se poate întâmpla, în cel mai rău caz , dacă-l pierd pe piticul meu din ochi câteva minute?” Răspuns cu scenarii apocaliptice. ”Ei și ce se poate întâmpla, în cel mai rău caz , dacă o să pice de pe fierătania aia?” Răspuns de coșmar care implică sistemul sanitar.

    Până într-o zi, când o întâmplare m-a ajutat să pun Întrebarea Care Contează.
    Acum un an și jumătate se făcea că ne aflăm într-un parc Bucureștean cu tot tacâmul: platforme cu tuburi mai mult sau mai puțin răsucite, topogane, locuri de cățărat, tartan încins.
     Și iată cum un tată relaxat își mână plodul, îndeaproape, la locul de joacă. Apoi privește la fel de relaxat cum băiatul său îi dă un neașteptat avânt odraslei mele din învârtitoare, care-l face grămadă pe jos. Intenția celuilalt băiat de a-mi trânti copilul este evidentă, iar tatăl său ar fi avut suficient timp să-l oprească.
     În vreme ce-mi adun de pe jos piticul cu lacrimi de crocodil, mă mir că furia care explodează în mine nu-l face țăndări din priviri pe Tătăl X … Apoi aud replica lui cu rânjetul de rigoare, ce urmează să-mi schimbe definitiv viziunea despre educarea pentru viață a copilului meu:
     ”Ar trebui să stați mai aproape de el, nu știți niciodată ce se poate întâmpla!” Ceea ce mă lasă cu gura căscată ceva mai mult decât este civilizat.
     Încerc să-mi traduc cuvintele, să mă asigur că am înțeles bine: ….adică ar trebui să fiu pregătită tot timpul să-mi ajut copilul de pe jos, ori de câte ori un alt ”copil - cutremur” mi-l dărâmă; probabil deoarece ”copiii - cutremur” sunt scutiți de la educație non-violență și sunt crescuți tocmai pentru a-și dezvolta optim potențialul intimidant – destructiv. Fiind așa o resursă rară și folositoare societății, ei trebuie ajutați să crească liberi și încurajați să se antreneze pentru a călca peste alții când se fac mari.    

VOI V-AȚI ÎNTREBAT VREODATĂ: ”CE SE POATE ÎNTÂMPLA, ÎN CEL MAI RĂU CAZ, DACĂ ÎMI VOI LĂSA COPILUL SĂ CREASCĂ PLIN DE FRICI? CUM SE VA DESCURCA ÎN FAȚA OAMENILOR - CUTREMUR ATUNCI CÂND NU VEȚI MAI FI LÂNGĂ EI? ”

Eu știu ce am de făcut acum...

Cum poate un om să prindă aripi

    Mă uit timp de vreo 4 semafoare din mașină la pietonii care trec pe trotuar. Universul e milostiv și reușesc să depășesc intersecția la al cincilea semafor. În euforia momentului, mă înfig în accelerație, doar ca să fac în secunda doi să zboare toate lucrurile, din spatele mașinii înspre parbriz. Dar măcar reușesc să evit tupeistul băgăreț, care probabil că nu vedea prea bine, bietul om, din cauza muzicii care-i bubuia in mașină.
    Și atunci mă lovește o viziune! Nemaipomenită! O lume în care oamenii se dau pe tiroliana sau cu parapanta până la muncă și până acasă, zburând pe deasupra orașului cu servieta în mână, cu punga de cumpărături sub braț. Lumina este aurie, aerul – respirabil și în liniștea orașului se aude doar fâșâitul discret al "zborului".

    Așa că următorul în concediu am vorbit cu niște oameni frumoși și inimoși din Târgu Mureș (trăiască Mures Fly!) care s-au deplasat cu tot echipamentul pâna pe langă Sovata. 
    Închipuiți-vă un platou, pe alocuri cu porumb, miriște întinsă și oi. Oprit pe marginea drumului pietruit – un mare mosor urcat într-o camionetă întinde două șufe (cabluri foarte rezistente), care par că nu se mai termină. Am aflat apoi că erau întinse pe o distanță de 1 km. 
     De aici trebuie să ajungem la locul de decolare - o parte cu mașina, o parte pe jos. Zsiga, instructorul, ne întâmpină zâmbitor și de un calm impertubabil (genul de om pe care l-ai urma până peste buza unei prăpăstii, pentru că sigur știe ce face și are un plan). Pornim împreună peste câmp, către locul unde se termină șufele. Parapanta va fi legată de șufă și se va înălța, din alergare, cu ajutorul mosorului. Cum jumătatea mea și cu mine formăm un întreg care nu știe boabă despre pilotat parapanta, va fi un zbor în tandem cu instructorul.

     Trecem de ”cânii” ciobanilor – vreo 20 cel puțin – dar inteligenți și antrenați în a nu se obosi cu non-pericole pentru turmă… Cu excepția unuia – cel mai mic și mai gălăcios din haită. Cu mult umor și răbdare, întâlnirea cu dulăii devine o poantă bună în întreaga aventură.
     Până echipamentul este instalat, este timp să înălțăm un zmeu cu piticul nostru, pentru că vântul este numai bun și tati îl liniștește în privința zborului. Avem răgaz să admirăm dealurile mioritice care înconjoară platoul, înverzite și atât de rotunde, că te îmbie să te rostogolești pe ele la nesfârșit!
     Urmează un scurt instructaj cu 3 puncte principale: 1. nu te opri din alergat până nu ești în aer; 2. nu atinge declanșatorul care eliberează șufa de harnașament decât atunci când instructorul dă OK-ul; 3. la aterizare, aleargă - aleargă - aleargă!
    Zsiga cere acordul Autorității de Zbor (asta e ceva nou și palpitant! MIG-urile nu vor veni să ne doboare – pfau, este o ușurare!) 

    Șufa e întinsă pe mosor, cei doi zburători sunt gata. Vă las pe voi să vedeți ce a urmat, dând click pe link:

aripi de parapanta

333 de lucruri înainte să Sune Ceasul

   Ai trecut de 33 de ani și - după epuizarea drogului tinereții veșnice, a credinței în miracole și super-eroi - acum e limpede că, într-o zi, vei muri și tu. Precum toți ceilalți oameni. Este chiar singurul lucru pe care te poti baza cu desăvârșire! Doamna cu Coasa începe să cosească și în jurul tău iar ceea ce ”li se poate întâmpla doar altora”, devine deodată real pentru tine.

    Ah, chiar și dacă cei de la Google reușesc să spargă codul imortalitatii prin proiectul Calico, poți fi în continuare sigur că nu ești pe lista lor de beneficiari! Doar un mic procent va evolua în următoarea specie de hominizi, continuând să conducă lumea peste veacuri, în vreme ce viața muritorilor de rând va fi reglementată ca mai înainte de factorii cu care ne-am obișnuit să facem ping-pong: îmbătrânire, boli, războaie, vicii și alți prieteni agasanți ai acestora.

    Nu e loc de deprimare aici! Deprimarea consumă timp, e lipicioasa și atârnă greu! Poate e loc totuși de o criză mică de nervi ca să ne descărcăm. M**A  M***I  EI  DE  V***Ă! 
   VIAȚA E SCURTĂ și să pierzi timpul este un păcat capital. Hai să rezolvăm atunci dilema filosofică scurt și să trecem mai departe la restul valoros al vieții noastre: Dacă fiecare om are înăuntrul său un ceas programat să se oprească într-o anumită zi, la o anumită oră și nu poate face mare lucru în legătură cu variabila ”CÂND se va termina”, are în schimb libertate în a decide ”CUM își va trăi viața”.

    Așadar dedic acest blog celor 333 de lucruri pe care îmi propun să le fac înainte să nu mai pot să le mai fac. Și îmi scot pălăria în fața celor care le-au făcut înaintea mea, le vor face împreună cu mine sau după mine – în semn de solidaritate cu acceași cauză: Să trăiesc eu viața, înainte să mă trăiască ea pe mine și să râd cu poftă în fața Inevitabilului. Pentru că umorul este ultima arma a celui dezarmat.

       
 P.S.: De ce 333?

Pentru că îmi place cifra 3. Și am învățat la școală  că este un număr magic în literatură. Așa că poate devine super-extra-nemaipomenit de magic dacă repet cifra 3 de 3 ori.