Mă las de cafeaua cu frică și cresc un copil curajos

     

 

    Hai să bem niște cafea cu frică împreună: m-am trezit (teamă să nu întârzii); am dus copilul la școală/ grădi (teamă să nu pățească ceva rău cât timp nu-l pot ajuta); sunt la muncă (teamă că n-o să termin la timp proiectul la care lucrez sau că nemulțumesc pe X); adăugați voi restul…

     Mai demult am folosit rezolvări directe și drastice, care implică vânătăi – m-am apucat de arte marțiale și m-am bătut cu fricile mele. Mai dădeam eu, mai dădeau și ele – până când am crescut destul ca să duc bătăliile astea doar în mintea mea. La majoritatea temerilor am acum un leac simplu când mă mai trag de mânecă. Mă gândesc: ”Ei și ce se poate întâmpla în cel mai rău caz?” Iar răspunsurile mă fac să pufnesc în râs și să-mi văd în continuare liniștită de viață. 

     Doar cu o specie aparte de temeri, întrebarea are efect fix pe dos: ”Ei și ce se poate întâmpla, în cel mai rău caz , dacă-l pierd pe piticul meu din ochi câteva minute?” Răspuns cu scenarii apocaliptice. ”Ei și ce se poate întâmpla, în cel mai rău caz , dacă o să pice de pe fierătania aia?” Răspuns de coșmar care implică sistemul sanitar.

    Până într-o zi, când o întâmplare m-a ajutat să pun Întrebarea Care Contează.
    Acum un an și jumătate se făcea că ne aflăm într-un parc Bucureștean cu tot tacâmul: platforme cu tuburi mai mult sau mai puțin răsucite, topogane, locuri de cățărat, tartan încins.
     Și iată cum un tată relaxat își mână plodul, îndeaproape, la locul de joacă. Apoi privește la fel de relaxat cum băiatul său îi dă un neașteptat avânt odraslei mele din învârtitoare, care-l face grămadă pe jos. Intenția celuilalt băiat de a-mi trânti copilul este evidentă, iar tatăl său ar fi avut suficient timp să-l oprească.
     În vreme ce-mi adun de pe jos piticul cu lacrimi de crocodil, mă mir că furia care explodează în mine nu-l face țăndări din priviri pe Tătăl X … Apoi aud replica lui cu rânjetul de rigoare, ce urmează să-mi schimbe definitiv viziunea despre educarea pentru viață a copilului meu:
     ”Ar trebui să stați mai aproape de el, nu știți niciodată ce se poate întâmpla!” Ceea ce mă lasă cu gura căscată ceva mai mult decât este civilizat.
     Încerc să-mi traduc cuvintele, să mă asigur că am înțeles bine: ….adică ar trebui să fiu pregătită tot timpul să-mi ajut copilul de pe jos, ori de câte ori un alt ”copil - cutremur” mi-l dărâmă; probabil deoarece ”copiii - cutremur” sunt scutiți de la educație non-violență și sunt crescuți tocmai pentru a-și dezvolta optim potențialul intimidant – destructiv. Fiind așa o resursă rară și folositoare societății, ei trebuie ajutați să crească liberi și încurajați să se antreneze pentru a călca peste alții când se fac mari.    

VOI V-AȚI ÎNTREBAT VREODATĂ: ”CE SE POATE ÎNTÂMPLA, ÎN CEL MAI RĂU CAZ, DACĂ ÎMI VOI LĂSA COPILUL SĂ CREASCĂ PLIN DE FRICI? CUM SE VA DESCURCA ÎN FAȚA OAMENILOR - CUTREMUR ATUNCI CÂND NU VEȚI MAI FI LÂNGĂ EI? ”

Eu știu ce am de făcut acum...