Despre Vocile fericirii și despre Celelalte Voci

   

         Astăzi dimineață a pornit din nou. Se declanșează uneori, ca la comanda unui hacker diabolic în Matrix. Este Vocea Aceia Enervantă, care trage de copil să se facă gata pentru grădiniță și-l sâcâie, până când puiul de om se răzvrătește, făcând exact pe dos, sau își târăște capul pufos deasupra picioarelor, în semn de grevă. 

    Atât este de ajuns combustibil pentru ca vocea să crească! Devine o forță care circulă prin toată casa, ca un curent electric. Nimic nu e destul de repede sau suficient de bine făcut. 

    Sunt consternată pe dinăuntru de această voce, uimită de cât de mult îmi displace – amintindu-mi de ceea ce uram la părinții mei – și sunt nerăbdătoare să găsesc butonul de STOP. Vreau să mă opresc. Dar nu pot. Este ca un automat necruțător, un program viral ce s-a instalat nu-știu-când și încetează-nu-știu-cum. 

    Într-un final, soțul meu găsește parola corectă de dezactivare. Și mă preschimb din nou în om. Este minunat când oamenii care țin unii la alții înțeleg cum să-și dezactiveze reciproc ”malware-urile” comportamentale. 

     

     Astăzi întâmplarea mă pune ceva mai mult pe gânduri, pentru că astăzi nu m-am oprit singură. Și pentru prima dată realizez că este un lucru la care vreau să găsesc leac, MULT ÎNAINTE SĂ SUNE CEASUL.

    Cu toții avem mai multe voci în interior, care ne vorbesc mai tare sau mai încet și ne ghidează acțiunile. Și dacă am putea regla volumul lor în funcție de cât de benefice sunt pentru viața noastră, am fi niște oameni fericiți. Dacă stau să mă gândesc câte voci m-au făcut fericită atunci când le-am ascultat, ar trebui să dau volumul la maxim vocii jucăușe, celei creative și celei iubitoare. 

    Și așa găsesc răspunsul la dilema mea: cel mai simplu fel de a da volumul încet vocii bestiuțelor (nerăbdare, înverșunare, nesiguranță, ....) este să-mi amintesc nefericirea pe care mi-o produc după ce le ascult. 

 

Când ascult vocea jucăușă

 

Când ascult vocea iubitoare

 

Când ascult vocea creativă